Exemplu de reframing - o noua perspectiva asupra ”greselii"

Reframing-ul este, pe scurt, o tehnica psihoterapeutica ce consta in identificarea si apoi schimbarea modului in care pacientul priveste o situatie, experienta, eveniment, idee sau emotie (in general mutand accentul pe aspecte pozitive, optimiste, datatoare de speranta). Este o tehnica simpla si eficienta si marturisesc ca eu o folosesc destul de frecvent fiindca am ajuns sa am incredere in ea si se si potriveste natural cu firea mea si modul meu de a privi viata. Am ales sa scriu azi despre o aplicatie particulare a reframing-ului deoarece zilele acestea am auzit pomenit intr-o emisiune la radio un fapt cu care ne-am confruntat, cred eu, aproape toti: perspectiva catastrofizanta asupra greselii in societatea romaneasca.

Am intalnit mai mult decat mi-as fi dorit la pacientii mei (adulti dar si adolescenti si copii) ideea ca greselile sunt ceva ingrozitor, de temut, care trebuie evitat cu orice pret – sau, ma rog, platind un pret prea apasator pentru persoana in cauza. Teama de a nu gresi sau spaima ca au comis deja o greseala paralizeaza si saboteaza constant vietile multor oameni. Aceste temeri au drept consecinta deseori ganduri anxioase (”acum mi se va intampla ceva rau”) sau depresive (”nu mai are rost sa incerc, nimic nu mai are sens”) – sau scaderi dramatice ale stimei de sine (”nu sunt bun de nimic, sunt o persoana nevrednica”).

Unul din citatele mele preferate mi l-am insusit de la primul meu formator in psihoterapie. L-am iubit de cand l-am auzit prima oara - si suna asa : ”Nu exista esec, exista feed-back”. Acest enunt care mie personal mi se pare un exemplu genial de reframing redefineste greseala (esecul) ca situatie de invatare. Cu alte cuvinte, greselile nu mai sunt privite ca niste catastrofe de care trebuie cu orice chip sa ne ferim, ci oportunitati de a asimila ceva nou, de a ne ajusta reactiile si de a incerca din nou pana cand vom reusi.

Perspectiva de a trai o viata fara a gresi sau gresind cat mai putin este destul de nerealista. Invatarea de calitate presupune erori. Sa ne gandim de cate ori cade un copil pana cand invata sa mearga, sau de cate ori isi rateaza gura cu lingurita invatand sa manance. Sportul de performanta presupune o stradanie constanta de a ajusta miscarile pana la atingerea formei dorite. Perfectiunea este rezultatul unei lungi serii de esecuri in urma careia nu ne-am descurajat, ci am continuat sa incercam sa ne atingem scopul. Greseala nu este un semn ca suntem incapabili, neindemantici sau lipsiti de calitati, ci un semnal ca o anumita actiune a noastra poate fi corectata, ca o decizie este nevoie sa imbunatatita. Tot ce avem de facut este sa ne ridicam de jos, sa identificam pasul respectiv si sa incercam din nou, schimband ceva. Pana cand vom reusi. Doar cei mai multi dintre noi suntem capabili acum sa mergem, nu? Asta inseamna ca fiintele omenesti pot invata gresind, ca exista in noi un instinct care ne conduce in directia cea buna.

Nu in ultimul rand, psihoterapia este in mare parte un proces care are loc prin incercare si eroare. Terapeutul isi ajusteaza in permanenta instrumentele si tehnicile pe care le foloseste in functie de specificul fiecarui pacient, nu exista solutii universal valabile ci doar atentie, rabdare si perseverenta de ambele parti pana cand pacientul reuseste sa ”iasa la lumina”. Ma inclin cu respect si drag in fata pacientilor mei care au reusit sa treaca prin aceasta dureroasa calatorie spre sine care este psihoterapia, gresind si incercand din nou si in final invatand sa fie ei insisi, impacati cu sine si cu cei din jur. Fara a ne asuma curajul de a gresi nu putem sa incercam ceva nou, nu ne putem schimba si e mult mai greu sa ne adaptam. Greselile noastre pot fi marcaje care sa ne arate calea, daca reusim sa le privim in lumina potrivita. Si atunci, in loc sa ne paralizeze actiunile, ele devin instrumente ale autoperfectionarii noastre – ne ajuta sa devenim mai buni.