Dr. Anca Lăpușcă: Grija e atunci când în fiecare rid de pe fruntea ta e scrisă o poveste

Anca Lăpușcă este unul dintre medicii care, în contextul izbucnirii conflictului din Ucraina, au venit în sprijinul refugiaților intrați în România prin punctul de trecere de la Sighetu Marmației. Medic specialist medicină generală la MedLife Genesys Arad, Dr. Lăpușcă nu a oferit doar asistență medicală de prim ajutor copiilor și adulților ajunși în Clinica Mobilă MedLife amplasată la graniță, ci și suport emoțional. Sau altfel spus, a avut grijă de cei care au atât de multă nevoie.

Cum ați defini GRIJA? Ce înseamnă pentru dumneavoastră această valoare?

Am să trec totul prin filtrul experienței Sighetu Marmației, de care, emoțional vorbind, încă nu m-am desprins. Mă refer atât la experiențele mele, cât și ale inimoșilor mei colegi, cu care am împărțit “stagiul" în vamă, precum și la ale oamenilor de acolo. Și am să răspund cum făceam la școală: grija e atunci când.

Când stai în picioare, în frig, ore în șir, zile în șir, așteptând fără să te plângi, cu răbdare, să sosească cei despre care știi sigur că ar putea avea nevoie de o îndrumare, de un sprijin, de o vorbă bună sau de orice fel de ajutor le-ai putea oferi.

Când te plimbi în brațe cu un cățel de pluș, căutând un copil care plânge, ca să i-l oferi.

Când îți scoti mănușile din mâini și le dai cuiva care are degetele înghețate pe mânerul valizei.

Când vii cu lalele galbene și cu mărțișoare pe care le dăruiești de 1 Martie femeilor pe care, ca pe niște oaspeți de seamă, le primești în țara ta și încerci prin asta, măcar pentru un minut, să le înseninezi ochii încercănați și plini de disperare și lacrimi.

Când plângi și tu laolaltă cu ele.

Grija e freamătul acela interior pe care îl simți discret în tot corpul și care te confiscă, îți abate celelalte gânduri, te ține conectat și îți turează motoarele înspre ce ai de facut.

Credeți că grija se învață?

Categoric. Se învață de timpuriu, încă de când avem grijă de jucării sau de animalele de companie. Apoi de frații mai mici. Se învață timp îndelungat, dar, de la o vreme, devine o decizie asumată. Și vine la pachet cu unele lucruri fără de care e imposibilă. Vine cu empatia, cu respectul, cu compasiunea, cu generozitatea, cu bunătatea, cu înțelegerea, cu răbdarea, cu omenia. Vine de mână cu iubirea. Și e purtata pe aripile unui suflet mare și bun. Daca nu... atunci e doar o prestație. Cred că nici nu ar trebui să se numeasca altfel.

Există o legătură între grijă și o națiune sănătoasă?

Sănătatea unei națiuni cred că începe cu un suflet sănătos, înainte de condiția fizică. Chiar și în cazul unei sănătăți fizice mai șubrezite, sufletul poate rămâne întreg și puternic încă o vreme. Am spus înainte că grija izvorăște dintr-un suflet mare și bun, iar săptămâna Sighet mi-a dovedit asta încă o dată. Națiunea română, din păcate, nu excelează la capitolul sănătate. Probabil stilul de viață și, cu părere de rău, o anumită educație, au o mare contribuție la asta. Însă, când vine vorba de grija pentru aproapele nostru aflat în nevoie, suntem în linia întâi. Cel puțin în acea parte de țară, asta am văzut și știu sigur că e așa, fiindcă și eu acolo sunt născută și crescută.

Toți refugiații cu care am interacționat și cărora le-am oferit ajutorul au spus asta, fără deosebire, și majoritatea aveau ochii în lacrimi când o spuneau. Oamenilor nu le venea să creadă că așa ceva e posibil într-o țară străină, să fie așteptați și preluați încă de la porțile vămii și să li se ofere pachete gratuite cu provizii direct pe geamurile mașinilor, haine, pături groase, produse de igienă, jucării, transport în diferite zone ale României sau cazare în pensiuni private, în mănăstiri, în spații amenajate special și chiar în gospodăriile oamenilor.

Intreg perimetrul vămii Sighet era înțesat cu depozite de tot felul de lucruri care așteptau să fie împărțite fiecăruia după nevoie. Oamenii din localitățile învecinate au venit de acasă cu mâncare proaspăt gătită de ei, cu apă, fructe, dulciuri, ceai cald... Au venit oameni și diferite organizații caritabile și din alte județe din Ardeal, în fiecare zi treceau granița spre Ucraina zeci de microbuze încărcate cu provizii de toate felurile. Și totul pe cheltuiala lor. A fost o desfășurare de forțe umane impresionantă. O națiune altfel decât debordând de sănătate sufletească viguroasă n-ar fi făcut asta niciodată.

Cum se schimbă înțelesul cuvântului grijă atunci când ești medic?

Înțelesul nu se schimbă, ci se completează. Se îmbogățește și se înnobilează. Și am să răspund, din nou, ca la școală. Grija unui medic e atunci când.

Primește un telefon în care e întrebat dacă merge în “misiune” și spune “da” fără să se gândească la nimic.

Când, după ce a muncit de dimineață până seara și ajunge, în sfârșit, la bază, își lasă mâncarea caldă în farfurie pe masă, sare din nou în hainele pe care abia le-a dezbrăcat și se întoarce de unde abia a plecat căci a fost chemat telefonic pentru o intervenție.

Când stă afară cam 10 ore pe zi, zi după zi, într-un loc unde să fie vizibil și de unde să poată observa întreg perimetrul, așa încât să poată să sară la cel mai mic semn că cineva ar avea nevoie de asistență medicală.

Când cumpără cu banii lui anumite medicamente fiindcă situația nu mai poate aștepta până se completează stocurile.

Când îl caută peste tot pe băiatul căruia i-a dat tratament pentru vărsături ca să vadă cum se simte și îl și găsește după dârle lăsate pe jos.

Când, înainte să adoarmă, se gândește la toți cei care au avut nevoie de ajutor – oare unde sunt? Au unde să doarmă? Au ce mânca? Le-a scăzut tensiunea? Îi mai doare ceva? Au ajuns la timp la spital cu ambulanța?

Când ești medic, grija e starea cu care începe și se termină totul. Grija e atunci când în fiecare rid de pe fruntea ta e scrisă o poveste despre un doctor și un pacient.

Având în vedere contextul actual și după timpul petrecut în vama Sighet, cum credeți că este văzută grija? Cât de importantă este această valoare pentru oameni?

E un liant. Toți vâslesc în aceeași barcă. Toți au aceeași preocupare. Toți pun mână de la mână și merg umăr la umăr. Grija unește. Consolidează. Centrează pe scop. Anulează orice altceva, cel puțin pentru o vreme. Contează nu cu cât contribuie fiecare, ci faptul că fiecare reușește să contribuie cu ceva. Facem ce e de facut în fiecare zi, cu ce avem și cu ce putem. Suntem aici pentru asta. Suntem împreună în asta. Și atunci simțim puterea pe care o avem. Știm că am facut o diferență.

Grija egalizează. Propulsează. Eu usuc hainele ude ale copilului la aerotermă, tu îl ții în brațe deasupra ei, ca să i se încălzească picioarele înghețate, el îl acoperă cu halatul moale, gros și călduros și ea îi arată desene animate cu rațuște pe telefonul mobil, ca sa îl liniștească. Toți îi dăm bomboane, îi zâmbim, îl mângâiem și copilul nu mai plânge. Noi împreună reușim să rezolvăm o problemă. Și încă una. Și încă una.

Grija noastră e cea care aduce lacrimi în ochii celor pe care i-am ajutat. Și care ne face loc în amintirile lor, vrednici fără de nume.

Cum a fost această experiența din vama Sighet și care sunt poveștile care v-au impresionat cel mai mult?

A fost o experiență în urma căreia, exceptând tristețea, am rămas cu două mari sentimente dominante: recunoștința și mândria. Sunt recunoscătoare pentru oportunitatea de a avea o contribuție și pentru echipa de colegi inimoși din MedLife Arad și București, cu care am lucrat. Și sunt mândră că m-am întors pe plaiurile mele natale și că am făcut parte din această comunitate harnică, unită și generoasă. Cum spune un vers dintr-o poezie a lui Adrian Păunescu, care îmi unge sufletul de moroșancă: "Oameni radicali ca-n Maramureș nicăieri în lumea asta nu-s". Am un mare respect pentru tot ce am vazut și am trăit acolo, împreună cu acei oameni.

Povești ar fi mai multe de povestit, dar să mergem pe clasicul trei.

Studentul turc împușcat în picior și în braț, operat de urgență în Ucraina cu câteva zile în urmă, cu rana de la braț infectată și cu piciorul împachetat într-un prosop, care a trecut granița pe jos.

Karina, mămica Lunei de 3 ani, cea cu ochi azurii, frumoasă, cuminte, veselă și jucăușă, care și-a lăsat soțul de 26 de ani să lupte împotriva rușilor și și-a luat pe drumul pribegiei fetița pe care, cu greu, a reușit să o aibă, din cauza unor mari abuzuri suferite în copilarie.

Și o altă mămică tânără, cu 3 copii, fetele ceva mai măricele, dar băiețelul puțin peste un an, într-un atac de panică major, cu simptome mimând infarctul miocardic, întinsă pe pat pentru EKG, cu copilul mic lipit de ea, peste fire, plângând sfâșâitor, și cu fetițele speriate și ele, ținute ceva mai la distanță de mama lor de către o translatoare voluntară.

Și încă unul: tot o mămică (majoritatea refugiaților sunt femei cu copii), singură, conducând mașina în care avea un copil de 3-4 ani și încă un bebeluș de câteva luni, care avusese în urmă cu o săptămână o intervenție chirurgicală corectivă pe uretră și care avea două catetere, unul uretral și celălalt transcutanat, care trebuiau îndepărtate. Toată vama Sighet a făcut eforturi să ia legătura cu medicul care l-a operat la Kiev și apoi cu Spitalul Județean Baia Mare, în căutarea unui medic pediatru disponibil.

În mileniul III, anul 2022, asemenea situații sunt incalificabile. Nu există cuvinte adecvate pentru asta. Nimănui nu îi este îngăduit să dispună de viețile oamenilor în acest fel. Oamenii nu sunt bunul personal al nimănui. Viețile lor nu sunt deținute în proprietate de nimeni.

Într-o lume secătuită după 2 ani de boală și atât de multă suferință, ce ne mai rămâne de făcut decât să avem, așa cum putem, grijă unii de alții și să ne lăsăm cu toții în grija lui Dumnezeu?!

***

Acest articol face parte din demersul RoMâine.

RoMâine este un efort comun de însănătoșire națională, care se construiește cu grijă, respect, încredere, speranță și empatie. Valori care se regăsesc și în spitalele MedLife. Aici se aude grija, speranța prinde glas și se naște un mâine mai bun ca azi.

MedLife deține cea mai complexă rețea de spitale private din România, cu 14 unități spitalicești în Bucureși și în țară și mii de medici, asistente și infirmiere care împreună fac România bine zi de zi.