Oamenii care te au în grijă

Grija e prezență, e atenție, e capacitatea noastră de a fi acolo pentru ceilalți, să-i sprijinim la nevoie.
La MedLife ea e una dintre valorile esențiale, alături de respect, empatie, încredere și speranță.

Înseamnă atenție la ce spunem, la cum intervenim, la efectele pe termen lung ale prezenței noastre. E una dintre cele mai puternice forme de afecțiune și una insuficient cultivată. La MedLife ea e una dintre valorile esențiale, alături de respect, empatie, încredere și speranță, toate ingrediente pentru a găsi, împreună, soluții pentru o Românie mai bună. Anul trecut, MedLife a lansat platforma RoMâine, un loc în care oameni din domenii diferite, de la profesori și medici la sportivi sau artiști, discută despre importanța acestor valori.

Despre grijă sunt și cele trei povești ale pacienților MedLife pe care le vei descoperi mai jos.

Speranța de care era nevoie

Ionela Staicu a încercat vreo opt ani să rămână însărcinată, dar pierdea sarcinile aproape de îndată ce afla de ele. În 2017, în urma unei extrauterine, a rămas cu o singură trompă. Ea și soțul își doreau foarte mult să aibă copii și au continuat să spere și să încerce, până în 2020, când Ionela, discutând cu o vecină care născuse o fetiță sănătoasă prin fertilizare in vitro, s-a hotărât să meargă la medicul acesteia.

Ginecologul Alin Alexandru Stan a fost optimist de la prima consultație. Ionela avea 32 de ani, o vârstă fertilă, deci un embrion era suficient pentru o primă încercare. Doar că în laborator s-au obținut doi, care, potrivit testelor, aveau o calitate slabă – fiecare primise șanse sub 15% de prindere. Medicii calculaseră că șansele de gemeni din cei doi embrioni erau de sub 5%, așa că, împreună cu familia, au decis să-i păstreze pe ambii.

„Surpriza a fost că s-au prins amândoi și, la șase săptămâni, unul dintre ei s-a divizat”, spune dr. Stan. Când a aflat asta, la prima ecografie, Ionela a decis, fără să ezite, să păstreze toți embrionii. I-a dat mesaj soțului, care o aștepta pe hol: „vezi că sunt trei”.

„Fiind tripleți, riscurile sunt mai mari”, spune dr. Stan. „Chiar mult mai mari când doi dintre ei sunt identici, pentru că împart aceeași placentă, și atunci ce i se întâmplă unuia, i se întâmplă și celuilalt. Așa că trebuie să fii cu ochii pe ei și să vezi cum evoluează.”

Până târziu în trimestrul II, embrionii s-au dezvoltat simetric, iar Ionela spune că nici nu simțea că e însărcinată, putând să călătorească și să se miște în voie. Știa că va naște prematur, pe la 32–33 de săptămâni, pentru că o femeie nu prea are cum să susțină fizic mai mult o sarcină cu tripleți. Dar fiecare zi în burtă contează – la 32 de săptămâni se maturează plămânii –, așa că, spre finalul sarcinii, Ionelei i s-au făcut analize chiar și de două ori pe săptămână.

Pentru Ionela a contat enorm că, de la bun început, a simțit că are alături un medic care nu va lăsa să se întâmple nimic rău. „Omul acesta e pâinea lui Dumnezeu. De fiecare dată când aveam ceva de întrebat sau de rezolvat, îl contactam pe WhatsApp. Cred că și nimeni nu m-a făcut să mă simt cum m-a făcut să mă simt omul ăsta: în siguranță.”

Într-o dimineață de duminică, a născut prin cezariană la Maternitatea MedLife București trei fetițe, de 1.700 g, 1.600 g și 1.380 g, le-a pus numele Leah Maria, Iana Ecaterina și Ariana Ilinca. Acum, după câteva săptămâni petrecute la incubator, sunt acasă și sunt niște bebeluși cuminți. Vecina de palier care i l-a recomandat pe doctorul Stan i-a devenit, între timp, prietenă. „Și copilele or să fie, cred, cele mai bune prietene.”

Trei întrebări care au schimbat totul

Credit foto: Lavinia Cioacă

Printr-a X-a, Sebastian Olar, dintotdeauna cel mai înalt băiat din clasă, s-a trezit că i se curbase coloana: „Mi-a zis cineva care stătea în banca din spate: bă, tu ai cocoașă”.

Scolioza de care suferea a continuat să avanseze peste ani, indiferentă la kinetoterapie și metodele de recuperare medicală încercate. Curbura coloanei ajunsese să fie atât de pronunțată, încât îi afecta respirația și îi putea pune inima în pericol. I se tasaseră vertebrele, avea dureri atât de mari, că uneori nu mai putea sta în picioare și se întindea pur și simplu pe jos. La 27 de ani, operația devenise absolut necesară.

A ales Spitalul de Ortopedie și Chirurgie Plastică MedLife la îndemnul șefului lui, din agenția de publicitate unde era copywriter. El i-a spus că acolo urma să opereze un profesor belgian. „Dacă nu eram în acel loc, nu vreau să știu cum ar fi ieșit, pentru că efectiv am avut o cădere dpresivă totală. Nu mai voiam să trăiesc”, spune Sebastian despre trezirea din operația care a durat nouă ore.

Mental, spune acum, nu se pregătise suficient. Era prima lui operație de până atunci și nu-și imaginase că trezirea din anestezie va fi atât de brutală. Toate neputințele de după, combinate cu dureri îngrozitoare, îl făcuseră să se retragă în sine și să nu mai coopereze.

Era weekend, își amintește Sebastian, când Anca Niculăiță, medic psihiatru, a venit la el, trimisă de ortopedul Radu Niculăiță, care observase căderea. A intrat zâmbind, într-un loc unde Sebastian se obișnuise să vadă doar chipuri îngrijorate, s-a prezentat și ce s-a întâmplat și el i-a spus că simte că nu mai rezistă. Apoi, „doar m-a întrebat trei chestii. Asta a fost tare”. L-a întrebat cine a luat decizia de a face operația și, când i-a răspuns că a fost decizia lui, l-a întrebat de ce a luat această decizie și dacă i s-au explicat riscurile și implicațiile operației.

Schimbul l-a făcut să-și amintească de hârtiile pe care le semnase înainte și de faptul că-și asumase, semnând, și perioada de convalescență. Terapeuta i-a lăsat și numărul ei de telefon și i-a prescris un anxiolitic, ca sărespire cu mai mare ușurință. „A fost foarte, foarte scurtă interacțiunea și foarte puternică. A fost locul și momentul potrivit să fiu acolo, și nu în alt loc. E foarte semnificativă pentru mine amintirea aia, pentru că nu știu în alte condiții ce aș fi făcut.”

Sebastian și-a trimis rudele acasă, convins că e pe mâini bune și gata să-și asume ce avea să vină. La vreo cinci zile de la operația făcută de Dirk Uyttendaele și de Georgiana Nedelea, a început să facă primii pași, ajutat. „By the way, m-am și înălțat 4 cm. Aveam 1.93 și m-am trezit cu 1.97.”

Acum, la 37 de ani, nu se mai încumetă la coborâri pe două roți de la cota 2000 ca înainte de operație, pentru că trebuie să se ferească de căzături, dar înoată, se dă cu bicla și s-a apucat și de kickbox. „Tijele sunt în continuare acolo și acolo or să rămână, dacă totul e OK.”

De la emoție și frică la izbândă

S-a împlinit deja un an de când Maria Turtoi (căreia cunoscuții îi spun Mia) a aflat că are o tumoră malignă la sân. Are 64 de ani, este medic psiholog în Arad, și lucrează cu copii cu dizabilități, dar cu toată pregătirea profesională nu a fost ușor să-și stăpânească emoțiile în fața unei asemenea vești. Se întreba deja dacă nu cumva are metastaze.

„Pentru pacient, din ce știe, cancer egal moarte. Și atunci, cum degrevează un terapeut pe un pacient de aceste stări parazite?”, spune ea. „Un medic bun, prin însăși vocația lui hippocratică, trebuie să fie în primă fază și puțin psiholog, pentru că el este lângă pacient când acesta află diagnosticul. Trebuie să știe să-ți mute atenția de pe emoție pe gândire, de pe anxietate pe aici și acum, și să te determine să folosești gândirea și voința.”

Asta simte că a făcut și chirurgul Andrei Branco Tomescu, de la MedLife Genesys Arad, în care a ales să se încreadă. Își amintește că i-a spus să țină cont că pacienți în starea ei au fost tratați cu succes și trăiesc și după 20 de ani de la operație; important e să-și urmeze tratamentul. De ce nu ar fi și ea un astfel de caz?

Medicii, spune dr. Tomescu, trebuie să comunice mult mai mult în ziua de azi decât predecesorii lor. Consultațiile sunt importante pentru construirea încrederii, și pentru că o anamneză bună, cu întrebări atent puse de medic și răspunsuri sincere din partea pacientului, poate scoate la iveală probleme mult mai presante decât cea pentru care s-a venit la cabinet. A pățit, de exemplu, să afle că o pacientă venită pentru pietre la fiere avea un nodul la sân, și astfel să descopere un cancer în timp util.

„În același timp, în momentul în care-i spui unui pacient că are cancer, trebuie să știi cum să i-o prezinți. Pentru că – și aici intervine felul în care medicul știe să citească pacientul – unii vor să știe din start, foarte franc: mai am cinci ani de trăit. Dacă nu ajungi să te faci înțeles, astfel încât pacientul să capete încredere și să zică: «Da, asta trebuie să fac, pentru că altfel mor, atunci se pierde foarte mult». Trebuie să ajungem să fim ca niște psihologi, să știm cum să prezentăm totul, ca el să înțeleagă.”

Dr. Tomescu și-a făcut rezidențiatul în mare parte la Arad și la Fundeni, în București, timp în care, chiar dacă nu opera, participa la operații în spatele celor mai buni chirurgi, ca să învețe de la ei. Partea de comunicare, însă, diferă de la medic la medic și crede că ține de fiecare să se crească pe sine. „Sunt medici care nu vorbesc deloc și sunt foarte buni, dar au o armată de oameni care să vorbească pentru ei, sunt alții care vorbesc extraordinar și nu știu să facă mult.” El și-ar dori să-și facă bine treaba chirurgical, dar să știe și să le vorbească pacienților. „Din punctul meu de vedere, chiar dacă ești cel mai bun chirurg, dacă nu te duci tu să vorbești, pacientului îi este greu.”

În ziua de astăzi, spune el, anumite forme de cancer, pe anumite părți anatomice, sunt vindecabile 100%, dar contează parcurgerea întocmai și până la capăt a protocolului stabilit de comisia oncologică. El preferă să-și urmărească pacienții și după operație, ca să fie sigur că nu se abat de la tratament. „Pentru că cel mai important, lăsând la o parte faptul că-ți pleacă pacientul mulțumit după ce l-ai operat și l-ai tratat pe moment, e să-l vezi în timp. Să-l vezi că-ți vine după 5 ani, 10 ani.”

Operația Miei Turtoi a avut loc într-o dimineață de luni și a durat o oră și 45 de minute. A treia zi, a plecat acasă. A continuat să lucreze pe parcursul perioadei de tratament, ca să-și țină mintea ocupată, s-a rugat mult și s-a bazat pe ce a învățat-o profesia ei. A luptat, spune, în primul rând pentru fiica ei, psihiatră la Londra, care verifica dacă doarme suficient, dacă se hrănește cum trebuie și încerca, oricum putea de la distanță, să o încurajeze. Boala a învățat-o să spună mai des „nu” și să seteze niște limite care să o protejeze de stres, cum ar fi să nu mai răspundă la telefon după 9 seara. „Trebuie să știi să te conservi și tu, pentru că prima persoană cu care trăiești cel mai mult ești tu însuți. Trebuie să înveți să te prețuiești.”

Că se materializează prin îndrumare și supraveghere, prin atenție căreia nu-i scapă detaliile care pot schimba totul sau prin o conexiune bazată pe empatie, sinceritate și angajament pe termen lung, grija ia zeci de forme pe parcursul actului medical. Citește aici și ce a scris Melania Medeleanu, ambasadoarea acestei valori în demersul RoMâine.

***

Acest articol a fost publicat în ediția de primăvară a revistei DoR și face parte din demersul RoMâine.

RoMâine este un efort comun de însănătoșire națională, care se construiește cu grijă, respect, încredere, speranță și empatie. Valori care se regăsesc și în spitalele MedLife. Aici se aude grija, speranța prinde glas și se naște un mâine mai bun ca azi. MedLife deține cea mai complexă rețea de spitale private din România, cu 14 unități spitalicești în Bucureși și în țară și mii de medici, asistente și infirmiere care împreună fac România bine zi de zi.